Cui îi folosește că mii de români strigă în fiecare zi în fața televizorului? Nu îi aude nimeni, încă tupeul face legea în România. Nu vreau să fac politică, nici nu vreau să am opțiuni politice, pentu că de fapt politica în sine e problema. Ar fi o pierdere de timp și de energie, să mă gândesc acum, cum e cu unul și cum ar fi fost cu altul. Știți bine că ar fi fost la fel.

Câtă vreme veți ramâne în fața televizoarelor, scenariul va fi același, unii iși vor face afecerile, își vor lua vilele, vă vor scuipa din merțane iar voi o să țipați în continuare în surdină și veți plăti. Veți plăti doar pentru că respirați.

Da, sunt supărat pentru că mi se cere mult mai mult decât mi se dă, mă chinui în fiecare zi ca să opresc eu o parte și să se le dau lor două. La fel ți se întâmplă și ție, să nu crezi că țip ca nebunul. După câte impozitări crezi că ajung banii la tine? Fă un calcul, adaugă impozitele pa salariu plătite de angajat, impozitele pe salariu plătite de angajator și apoi gândește-te că firma la care lucrezi te plătește din încasările pe care le are, care sunt deja ciuntite de impozite și TVA. Ai să înțelgi ce spun, o parte iei tu, două ei.

Credeți că nu mai vreau să plătim impozite? Nu mă înțelegeți greșit, vreau să plătim impozite pentru școli, spitale, autostrăzi. Nu vreau să plătim impozite pentru merțanele și vilele unora. Aici e diferența. Știm cu toții cum se fac treburile, cum fiecare lucrare publică se execută la prețuri uriașe. Cum fiecare campanie electorală nu e decât lupta pentru marele ciolan, banii noștrii.

Există o speranță, dacă nu aș vedea-o, nici nu aș deschide gura. Astăzi putem fi mai uniți, putem fi aproape de prietenii noștrii chiar dacă suntem la distanță, putem afla orice informație în câteva secunde, mă puteți auzi chiar dacă nu sunt la televizor. Avem o forță uriașă iar acum, mai mult ca oricând, putem fi uniți pentru că avem ceva, care este aici pentru noi: Internetul.

E atât de simplu să începi să vorbești pe internet, fă-ți un blog, scrie, e ușor, în final vei fi auzit. Apoi, într-o bună zi cineva va construi o platformă unde toate glasurile noastre se vor uni într-o voce puternică, mai puternică decât șperțul, șmecheria și tupeul. Era lor e pe sfârșite, nici nu realizează în îngânfarea lor. Haideți să nu le prelungim agonia!

De la bun început aş vrea să nu mă înţelegeţi greşit, în acest articol nu vreau să apăr pungile din plastic, sunt de acord că pungile din plastic trebuie să dispară, voi vorbi de soluţii reale de rezolvare a problemei deşeurilor din plastic. Ecotaxa introdusă de guvern nu are nici o legătură cu ecologia şi am să va explic pe larg de ce.

Acest articol este mai degrabă legat de cum merg lucurile în România, de legi date preferenţial, de manipulare, superficialitate şi incompetenţă.

Urmăriţi ce am scris aici şi veţi trage concluzia singuri. Mai întâi trebuie să lămurim care este problema cu pungile din plastic, ce anume ne deranjează la ele.

Mânerele sunt problema?

Ştiaţi că dacă sunteţi dispuşi să vă duceţi cumpărăturile într-o sacoşă fără mânere nu trebuie să plătiţi ecotaxa? Indiferent de dimensiunea sau materialul sacoşei!

Extras din OG nr. 25/2008: "o taxă, denumită în continuare ecotaxă, în valoare de 0,2 lei/bucată pentru pungile de tip sacoşă – banană, cu mâner aplicat, sau maieu -, din materiale care nu sunt biodegradabile".

Câţi dintre voi au înţeles că ecotaxa se plăteşte doar pentru pungile cu mânere? Probabil puţini, dar bănuiesc că oricine îşi dă seama că pungile cu mânere reprezintă doar o parte din totalul tipurilor de pungi şi o mică parte din totalul ambalajelor din plastic. Problema nostră sunt doar pungile cu mânere? Sau plasticul în general? Ce să înţeleg din decizia guvernului de a taxa pungile cu mânere, că pe noi ne deranjează de fapt mânerele în natură şi nu restul tipurilor de pungi, saci, folii, ambalaje din plastic etc.? Dar de PET-uri (bidoanele din plastic pentru băuturi), de ce nu spune nimeni nimic? Malurile râurilor sunt pline de bidoane din plastic dar probabil nu ne deranjează pentru că acestea nu au mânere…

De ce au numit-o "Ecotaxa" şi nu au numit-o "Taxă pe mâner"? Sau puteau să o numească "O altă taxă pentru fraieri" pentru că această "Ecotaxă" nu are prea mare legătură cu ecologia ci este mai degrabă un alt pretext de a mai scoate bani din buzunarele oamenilor.

Într-o bună zi, ministrul mediului a început să arate cu degetul către pungile din plastic, acest lucu se întâmpla în 2008. A început o întreagă isterie, reportaje TV, organizaţii neguvernamentale toată lumea striga "jos pungile". Nu înţeleg cum de toate aceste guri înflăcărate au fost închise cu o lege pe mânere! Cât de superficiali sunteţi oameni buni?

Pungile sunt o problemă pentru că se degradează foarte greu în timp 

Aproape toate alimentele, sunt ambalate în plastic. Este un material acceptat ca fiind netoxic. Bineînţeles, nu este vorba de toate tipurile de plastic, aici discutăm de polietilenă, acelaşi material din care sunt făcute şi pungile şi sacoşele. Dacă acest material este folosit tocmai pentru proprietăţile sale netoxice, ce se întâmplă cu el când devine deşeu? Credeţi ca acea pungă în care a fost ambalată mâncarea, devine brusc toxică când o aruncaţi la gunoi? Evident că nu.

Singură problema a pungilor, ceea ce ne deranjează foarte tare, este că odată ajunse în gunoi sau în natură, nu se distrug ci rămân acolo că un reziduu nedorit zeci de ani. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că materialul respectiv este inert, nu este o substanţă chimică activă. Pungile aruncate nu contaminează apele şi solul (acest lucru o poate face, eventual, ce a fost aruncat în pungi) rămân în mediu fără a interacţiona cu acesta.

Am făcut eforturi pentru ca firma noastră să înceapă să producă pungi biodegradabile înainte ca legea să fie votată şi aplicată în România, am fost printre primii. Am optat pentru soluţia aditivarii plasticului pentru pungile produse de noi. Am trimis mostre în Anglia pentru analize de laborator şi am obţinut certificarea firmei de la Symphony Environmental LTD din Anglia pentru folosirea tehnologiei oxo-biodegradabile.

Încă mai am pungi produse în urmă cu peste un an care acum nu mai pot fi folosite pentru că se rup ca şi hârtia, procesul de degradare deja a inceput. Aditivii oxo-bidegradabili pentru plastic chiar funcţionează şi totuşi legea românească nu îi promovează.

La scurt timp după aplicarea legii toţi producătorii de pungi au adoptat această tehnologie, ceea ce după părerea mea era minunat, în România se găsise o soluţie, pungile oxo-bidegradabile se descompun în câţiva ani în gunoi şi dispar. Introducerea ecotaxei îşi atinsese scopul, obligase producătorii să găsească soluţii privind biodegradabilitatea pungilor. Însă acest lucru a fost prezentat în presă că un mod mişelesc al producătorilor de pungi, de a se sustrage de la plata ecotaxei. Scopul real al acestei legi era de a încasa ecotaxa nu de a rezolva problema biodegradabilitatii. În noiembrie 2009 s-a moficat legea, precizând că şi pungile oxo-biodegradabile trebuie să plătească ecotaxa. Ce s-a întâmplat atunci? Pentru că aditivarea plasticului presupune totuşi costuri suplimentare, toţi producătorii au renunţat la aditivii oxo-biodegradabili şi au revenit la varinta iniţială de producere a pungilor nedegradabile.

Dacă este ceva în neregulă cu acești aditivi, de ce nu au fost interzişi? De fapt guvernul vroia banii pe ecotaxa, contează mai putin ce e cu acești aditivi, dacă rezolvă sau nu problema biodegradabilității.

Cum se poate rezolva problema deșeurilor din plastic (în mod real)?

1. Prima măsură luată ar trebui să fie colectarea selectivă a deşeurilor, dar aplicată serios, până în fiecare casă din România nu doar în trei locuri de ochii UE. Plasticul este un material 100% reciclabil, dacă este recuperat, se poate reintroduce în procesul de producţie.
Prin colectare selectivă se pot recupera materiale valoroase (plastic, sticlă, metale, hârtie). Firmele de salubrizare nici nu ar mai trebui să perceapă taxe dacă valorifică eficient aceste materiale.

2. Aditivarea plasticului pentru a accelera procesul de descompunere în timp odată ajuns în natură (dacă a scăpat totuşi colectării selective). Descompunerea se face cu ajutorul oxigenului, fără a lăsa în urmă reziduri toxice. Avantajul acestui procedeu este că se poate aplica tuturor produselor din plastic: folii, saci, sacoşe, pungi, bidoane din plastic etc.
Deşi materialul astfel obţinut este în deplină conformitate cu normele europene, conform testelor de laborator efectuate în alte ţări din Europa, a fost denigrat sistematic în presa românească, prezentând aceast material că extrem de toxic. Cunoscând adevărul din interior, mie mi se pare evident că cineva nu vrea acest produs pe piaţă. Legea românească obligă la plată ecotaxei şi sacoşele astfel aditivate, la fel ca pentru cele care se degradează în zeci de ani.

Rezolvă ceva actuala lege românească?

Pentru a evalua corect efectele acestei legi, depinde foarte tare la ce ne raportăm. Dacă ne raportăm la mânere, probabil că s-a redus consumul de pungi cu mânere cu 30%, dar dacă e să ne raportăm la deşeurile din plastic rezultate din ambalaje în general nu ştiu dacă vom găsi un procent semnificativ.

Deşeuri din plastic nu înseamnă doar pungi cu mânere şi nici pe departe nu înseamnă doar pungi. Sticlele PET (bidoanele din plastic pentru băuturi), ambalajele cosmetice, diverse alte ambalaje din plastic sunt uitate? Legea nu pomeneşte nimic de ele ba mai mult, nici sacii menajeri sau de alte tipuri, foliile, pungile şi pugutele de ambalaj nu intră sub incidenţa legii. De ce? Legea a fost făcută să se aplice doar sacoşelor cu mânere (tip banană sau tip maieu).
Din acest motiv consider că legea nu a fost dată pentru a rezolva problema deşeurilor de plastic ci mai degrabă pentru a mai incasa niste bani si în același timp pentru a favoriza pe cineva…

Un nou material având la bază amidon de porumb dar cu proprietăţi asemănătoare plasticului, a făcut vâlvă în această perioadă. Este un material opac alb-bej care are aplicaţii mai restrânse ca plasticul şi în special poate fi folosit pentru producerea pungilor de cumpărături cu mânere (banană sau maieu). Dubios faptul că legea omite atâtea produse din plastic dar le include exact pe cele care pot fi produse cu acest material.

Materialul din amidon de porumb este promovat pe piaţa românească de o firmă obscură, în schimb reprezentanţii acestei firme au apărut de multe ori în presa, cu campanii susţinute de Ministerul Mediului. Câte firme au ocazia de a fi susţinute de un minister în a-şi promova produsele? Totodată au făcut declaraţii tendenţioase şi neadevărate contra produsului concurent, plasticul aditivat, prezentând în numerase articole în presă acesta variantă ca toxică şi periculioasa.
Încă o dată mă întreb cum de leagea e dată doar pentru produsele obţinute cu materialul comercializat de această firmă? Diverse surse spun că s-au plătit bani grei pentru ca acest material să fie promovat pe piaţa românească.

Cine spune că sunt sau nu ecologice?

Nu există nici o entitate abilitată în România să testeze şi să certifice acest lucru iar decizile cu privire la biodegradabilitatea diverselor materiale, de fapt toată lumea îşi dă cu părerea. Aş vrea şi eu să văd studii concrete atât pentru aditivi oxo-biodegradabili pentru plastic cât şi pentru materialul obţinut din amidon porumb. Acest material are proprietăţi foarte asemănătoare cu plasticul. Se prelucrează exact în aceleaşi condiţii ca şi plasticul. Ce procese implică această transformare şi ce aditivi chimici sunt adăugaţi?

Concluzia o trageti voi, eu am scris acest articol pentru ca am considerat că trebuie sa spun lucrurile pe care le știu dincolo de ce ne-a fost servit in presa.

Poate aţi mai auzit de „ciudăţenia” conţinută în literele cuvântului „apă”. O să descriu pe scurt: litera „A” este prima literă din alfabet, litera numărul 1; „P” este a 16-a literă din alfabet. Bun, şi ce dacă? Aici apre o interesantă legătură cu formula chimică a apei: H2O. Molecula de apă este formată din 2 atomi de hidrogen şi un atom de oxigen, mai poate fi notată şi HOH. Nucleul atomului de hidrogen conţine o singură particulă, un proton iar nucleul atomului de oxigen conţine 16 particule, 8 protoni şi 8 neutroni. Iată o similitudine între primul element al sistemului periodic, hidrogenul (H) cu prima literă din alfabet „A” şi între elementul cu număr atomic de masă 16, oxigenul (O) şi a 16-a literă din alfabet, litera „P”. Pe lângă similituinea numerelor, este foarte interesantă poziţionarea literelor conform formulei chimice.

APA -> HOH -> H2O

Unii vor spune: "O coincidenţă interesantă…". Pe aceştia ştiu că i-am pierdut dar pentru cei cărora am reuşit să le stârnesc curiozitatea, o să continui cu câteva idei vizavi de originea cuvântului românesc „apă”.

Se ştie că oficial originea cuvântului „apă” este atribuită cuvântului latin „aqua”, se presupune că în evoluţia limbii române, grupul „qu” s-a transformat în „p”. E atât de bine când ai o explicaţie clară şi poţi trage o concluzie, dar ce ne facem când elementul neaşteptat apare? În India, am avut surpriza să aud într-o mantră străveche, în sanscrită, cuvântul „apo”, mai tarziu am aflat ca aceasta este forma de plural, la singular fiind "apa"! Latina şi sanscrita au avut o evoluţie separată, paralelă, din ceea ce se presupune a fi o limbă originară unică, latina s-a dezvoltat în vest, sanscrita în est, ambele având un punct de plecare presupus undeva în zona Mării Negre. Deci de unde până unde „apa” în sanscrită?

În concluzie îndrăznesc să întreb care cuvânt a evoluat din care de fapt? Dar mai ales îndrăznesc să pun câteva întrebări care clatină puţin ceea ce am fost învăţaţi până acum:

Prima întrebare este legată de acea civilizaţie originară: Era o civilizaţie foarte avansată care avea cunoştinţe temeinice de chimie? Putem să facem oare o legătură cu miturile civilizaţiilor dispărute?

A doua este legată de misterioasa dispariţie a limbii dace. Cum poate fi ştearsă o limbă de pe faţa pământului în 100 de ani? Dar dacă limba dacilor era de fapt tot o limbă aparţinând familiei limbilor indo-europene, apropiată latinei cu care a fuzionat extrem de uşor? Este posibil să se fi păstrat în română forma originară a cuvântului „apă”?

Iar a treia este legată de modelul atomic actual. Cu ceva timp în urmă, un prieten, Ade Zephyr, menţiona că este posibil ca modelul atomic actual şi sistemul periodic al elementelor să fie puţin eronate, işi bazează afirmaţiile pe un studiu susţinut. Există ipoteza conform căreia atomul ar trebui interpretat conform numarului total de particule neutre, considerând că un electron şi un proton formeză de fapt un neutron. În sistemul actual, accentul se pune pe numărul de elecroni. În ceea ce priveşte oxigenul nu am pomenit de 8 electroni ci de 16 particule. Cele două sisteme nu se contrazic neapărat, este doar o diferenţă de abordare. De aici se naşte şi întrebarea: Avem de a face cu o formulă chimică a apei scrisă conform acestui model alternativ?

Pentru cei care au tras deja concluzia că bat câmpii mai precizez că aceste ipoteze nu sunt deloc originale, nu imi aparţin. Sunt ipoteze consacrate, însoţite de studii şi argumente. Nu am emis aceste teorii în baza exemplului cu „apa” ci mai degrabă acest exemplu reprezintă un argument în plus în susţinerea acestora. Aici regăsim doar câteva elemente pe care le-am pus în comun şi sunt tare curios să aflu ce credeţi voi despre toate astea.

Cum acum aveam ceva discuri, mi-am cumpărat urgent şi un pick-up. Eram foarte curios să reaud, să compar. Am auzit de multe ori spunându-se că discul de vinil e mai bun. Ceva există, nu pot afirma cu fermitate dacă din punct de vedere tehnic e mai bun sau nu. Pot spune însă că sunetul vinilului îmi e mai aproape de inimă. E „ceva” în acel sunet, ceva cald care te face să-l iubeşti. Unii spun că vinilul are o „distorsiune” specifică iar ceea ce fanii vinil iubesc de fapt, este acea distorsiune cu care s-au obişnuit. Posibil, dar eu nu aş numi-o distorsiune . Nu am mai ascultat muzică de pe vinil de peste 10 ani şi după experienţa digitală din această perioadă, îmi place totuşi mai mult. Motive probabil sunt mai multe. Piesele recente vin cu o masterizare exagerată, rar regăsim naturaleţea pieselor de pe discurile vechi. Apoi marea dispută a modalităţii de stocare a informaţiei. Sunetul se propagă „analog” prin aer şi tot analog este recepţionat de urechea noastră.

De la CD încoace a început era digitală. Sunetul este transformat într-un lung şir de 0 şi 1 şi apoi stocat. Practic informaţia continuă analogică este împărţită şi se reţine digital informaţia din loc în loc, le-am putea numi instantanee. Cu cât aceste „instantanee” sunt mai dese, cu atât calitatea sunetului digital este mai bună. Calitatea CD-ului este de 44100 instantanee/secundă, cu valori pe 16 biţi, fiecare instantaneu poate fi convertit într-una din cele 65536 de valori posibile, adică destul am putea spune. Teoretic există suficientă informaţie încât urechea să nu perceapă diferenţa. Pe discurile de vinil, analogice, există mult mai multă informaţie decât pe CD dar adepţii digitalului susţin că este inutilă pentru că oricum nu o putem auzi. Totuşi eu aş avea o mică rezervă în a afirma că a nu o auzi este similar cu a nu o percepe. Oricum, această dispută între digital şi analog poate continua la infinit. Cert este că de câteva zile ascult cu plăcere sunetul acela dulce al muzicii vechi de pe discuri de vinil şi parcă nu mă pot desprinde. În momentul ăsta nici nu vreau să aud de CD, mp3, Ipod, iTunes sau Winamp.

Musonul aduce cu sine ploaie de dimineaţă până seară, timp de 4 luni. Cum o călătorie în India fără spiritualitate ar fi fost incompletă, principala destinaţie a reprezentat-o centrul de meditaţie Sahaja Yoga din Belapur – Mumbai. Aici plănuiam să stăm 3 săptămâni, dar din motive subiective am redus perioada la o săptămână şi jumătate. Am fost apoi prin Mumbai (noua denumire a Bombay-ului), o săptămână la Ganapatipule (un complex aparţinând Sahaja Yoga la ocean), apoi încă o săptămână în Goa.

Tendinţa de exagerare şi extremele sunt la tot pasul în India. Vizavi de Mall copii goi se joacă în praf, magazine impovizate în magherniţe, localuri selecte în care îngheţi de la aerul condiţionat, maşini scumpe cu aspect neîngrijit, camioane excesiv colorate şi decorate, construcţii inestetice, temple împodobite, poze cu nenumăraţi „Guru”, oameni gălăgioşi, claxoane care sună neîncetat, sărăcie, cerşători, bijuterii, frizerii la tot pasul.

Drumuri prin India

Mâncarea este foarte diversificată, foarte bună, poate în unele cazuri excesiv gătită iar combinaţiile de alimente mai îndrăzneţe, dar oricum nu am avut nici un fel de probleme cu mâncarea. Singura plângere ar fi că uneori este extrem de condimentată. Hainele şi ţesăturile sunt pe un tărâm al abundenţei, în majoritate intră în zona a ceea ce noi considerăm chici dar din punct de vedere al diversităţii nimic de zis. Sucurile de fructe se găsesc peste tot şi foarte ieftine. Termenul de “igienico-sanitar” nu există acolo deci dacă vrei să te bucuri de diversitatea ofertei de sucuri de fructe să nu te întrebi prea mult cum au fost facute. Sucul din trestie de zahăr este un deliciu la un preţ de 0.1 EUR.

Şocant în India este lipsa de valoare a individului. Lipsa de respect pentru oameni, lipsa de respect pentru ei însuşi te loveşte la tot pasul. O societate în care ai impresia ca omul nu valoreaza nimic. Parcă ideologile sunt mai importante si uneori am avut impresia că şi o maşină este mai importantă. Acest lucru se manifesta aproape la orice nivel. Un exemplu ar fi nebunia din mijloacele de transport în care oamenii erau duşi în condiţii de neexplicat. Am fost iar uimiţi cum un individ foarte gălăgios îndesa oamenii într-un microbuz precum cartofii, şi mai şocant, aceştia nu aveau nimic de zis. Schelele la clădirile în construcţie erau făcute din bambus, mai bine zis din câte un singur băţ de bambus pe care mucitorii stateau în echilibru. Noi spuneam în glumă ca e mai ieftin dacă mai alunecă câte unul de pe bambus decât sa construiască o schelă mai solidă, dar mă intreb dacă chiar e glumă şi nu realitatea. Probabil de trenurile indiene aţi mai auzit, nu mai comentez nimic de clasa a IIa la care nici nu am îndrăznit să ne urcăm. Vagoanele de dormit ale unui tren express pentru care oamenii işi cumpăraseră bilete cu o luna înainte, erau nişte rafturi acoperite cu muşama murdară pe care dormeau fără aşternuturi. Şpaga sau bacşişul (au şi ei acelaşi termen) sunt OK, aşa am ajuns la vagonul de dormit şi nu la clasa a IIa. Timpul este fără valoare şi el, trenurile, autobuzele şi mare parte din indieni nu ajung niciodată la timp. Dăcă autobuzul a întârziat mai bine de o oră şi întrebi îngrijorat când vine, îţi vor raspunde că „vine…”, iar despre tren se zice ca mai întârzie şi 6 ore, noi am aşteptat doar o ora şi jumătate. Sărăcie la limită, case care seamănă cu un morman de gunoi. Oameni care trăiesc doar datorită climei calde. Mi-e greu să cuprind în cuvinte, e ceva ce pluteşte la tot pasul, în felul în care se poartă oamenii unii cu alţii, în felul în care acceptă ceea ce trăiesc. În tradiţii care sunt mai presus de voinţa oamenilor, căsătoriile aranjate sunt încă o practică curentă, oamenii se împart în caste şi valoarea lor e socotită în funcţie de nivelul lor social.

Şi când simţi că e prea mult, te poţi duce în Mall, într-o oază de civilizaţie. Trebuie să treci prin filtrele de securitate, detector de metale, control in bagaje. Un film poate fi o idee, biletele se cumpără de afară, se stă la coadă în soare. Din nou filtre de securitate, detector de metale, control în bagaje dar i-am zis gardianului că tot noi suntem, ne-a ţinut minte. La ultimul etaj se verifică biletele după care alt filtru de securitate, detector de metale, control în bagaje. În sală e frig, e o senzaţie buna după căldura de afară, pentru mine era bine, dar dacă eşti genul mai friguros nu e prea placut. Înainte de film se cântă imnul naţional, la jumătatea filmului pauză 15 minute.

În India, cu toate regulile ei sociale rigide, nu prea ai să vezi manifestări de afecţiune în cupluri. Când spun cupluri mă refer la oameni căsătoriţi, de altă variantă nici nu se pune problema. În toată călătoria noastră am văzut doar un cuplu ţinându-se de mână şi asta era în Goa, zonă turistică. În contrast cu asta este ciudat să vezi pe stradă băieţi care se ţin de mâna, sau se ţin în braţe. Nu este nimic cu conotaţie sexuală aşa cum noi, civilizaţia occidentală, am fost obişnuiţi să gândim. Ei sunt foarte puri în manifestări, la ei nu e nimic ciudat ca doi băieţi care sunt prieteni, să se ţină de mână aşa cum pentru noi nu este ciudat ca două fete bune prietene să se ţină de mână. Bărbaţii în vârstă păstrează obiceiul şi la mare se distrează la malul apei între ei. Stiu ca nu e frumos să râzi de oameni, dar pe mine m-a distrat.

Dacă intrii intr-o cabină care are un robinet şi o găleată, prima senzaţie e că nu ai nimerit unde trebuie, dar e OK, acela e duşul…

Claxonul e rege. Dacă ai un claxon bun ai şanse în traficul din India. Sunetul oraşului este un zumzet continuu de claxoane. Nu se opresc niciodată. Claxonul se foloseşte în loc de semnal, pentru avertizare în depăsiri (cel din faţă poate schimba oricând direcţia fără avertizare), se foloseşte pentru a goni pietonii amatori de aventuri pe trecerea de pietori, pentru a anula culoarea roşie a semaforului. Regulile de circulaţie sunt ceva teoretic, singura regulă e „Claxonează!”.

Yoga sau religie? Mai demult am citit undeva că atunci când nu ştii exact sensul unui cuvânt cel mai bine este să te uiţi în dicţionar. Lucrul ăsta mi-a format un obicei bun. Pentru ca vizavi de aceste cuvinte se fac multe confuzii şi asocieri greşite, m-am uitat şi mai departe de dicţionar, la originea cuvintelor. Yoga vine din sanscrită şi se traduce prin „uniune”. Religie vine din latină „religare” şi înseamnă, la o traducere mot a mot, „a relega” sau „a reuni”. Latina şi sanscrita sunt limbile din care au derivat multe din limbile „indo-europene” moderne şi care provin dintr-o limbă veche, unică, numită generic de către oamenii de ştiinţă „proto indo-europeană”. Dacă avem o origine comună, se poate vorbi şi de rădăcini spirituale comune? Există oare legături între zeităţile europene antice şi zeităţile indiene? Există legături între creştinism şi cultura indiană? Sunt o mulţime de întrebări pe care mulţi dintre noi le au. Pentru mine au venit şi răspunsuri şi revelaţii, nu cele la care mă aşteptam, cu totul altele. Atunci când arunci o privire dintr-un alt punct de vedere, te face să te mai gândeşti. Elemente pe care nu le înţelegi alături de lucruri care completează ceea ce ai ştiut până atunci. Meditaţia este o rugăciune în tăcere prin care te opreşti o clipă pentru a primi iubirea lui Dumnezeu. Parcă ştiam asta de acasă dar parcă o ştiu mai bine primind-o şi din altă parte. Ar exista multe definiţii dar o prefer pe asta. Însă cu cât te implici mai adânc te simţi învăluit de dogmă, lucru care mă sperie şi apoi mă îndepărtează. Dogma îmi pare o barieră periculoasă pentru civilizaţia vestică, senzaţia este mult amplificată într-o civilizaţie cu un ritualism exagerat, cum este cea indiană. Oricum acesta este un subiect lung, nu mai insist acum. Închei doar prin definiţia dogmei: DÓGMĂ, dogme, s.f. 1. Învăţătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepţii ei, care nu poate fi supusă criticii şi nu admite obiecţii. (sursa: DEX).

Aici sunt ideile generale, bineînteles foarte subiective. De povestit mai e mult. Întrebări sunt şi ele încă multe. Ceea ce am găsit însă în toată nebunia de acolo, e ceva ce mi-e greu să descriu, un soi de puritate pe care ei luptă să o păstreze. Pare foarte exagerat felul în care o fac dar cu siguranţă avem de învăţat.

(Atle poze din India pe Flickr)