Nostalgia vine pe vinil

Acum câteva zile mi-am oprit privirea cu nostalgie pe un teanc de discuri de vinil. Vecinii renovează şi le-au scos în curte. Am început să mă uit, rând pe rând, la coperţile cu colţuri tocite. Mi-au amintit ceva, ceva parcă demult uitat. E acum atât de uşor să faci un playlist cu sute de piese. Poţi avea aproape ce muzică vrei, dar parcă lipseşte ceva. Discurile acelea vechi imi păreau atât de preţiaose, nu le-aş putea compara niciodată cu câteva fişiere mp3. Discurile de vinil sunt autentice. Când vezi unul vechi de 20 sau 30 de ani te face să te întrebi „Câte din astea mai există?". Acasă mai aveam şi eu câteva şi din când în când ma gândeam că mi-ar plăcea să le reascult. Am sunat la doamna Stoicescu, am întrebat-o şi aşa am plecat fericit cu un braţ de discuri.

Cum acum aveam ceva discuri, mi-am cumpărat urgent şi un pick-up. Eram foarte curios să reaud, să compar. Am auzit de multe ori spunându-se că discul de vinil e mai bun. Ceva există, nu pot afirma cu fermitate dacă din punct de vedere tehnic e mai bun sau nu. Pot spune însă că sunetul vinilului îmi e mai aproape de inimă. E „ceva” în acel sunet, ceva cald care te face să-l iubeşti. Unii spun că vinilul are o „distorsiune” specifică iar ceea ce fanii vinil iubesc de fapt, este acea distorsiune cu care s-au obişnuit. Posibil, dar eu nu aş numi-o distorsiune . Nu am mai ascultat muzică de pe vinil de peste 10 ani şi după experienţa digitală din această perioadă, îmi place totuşi mai mult. Motive probabil sunt mai multe. Piesele recente vin cu o masterizare exagerată, rar regăsim naturaleţea pieselor de pe discurile vechi. Apoi marea dispută a modalităţii de stocare a informaţiei. Sunetul se propagă „analog” prin aer şi tot analog este recepţionat de urechea noastră.

De la CD încoace a început era digitală. Sunetul este transformat într-un lung şir de 0 şi 1 şi apoi stocat. Practic informaţia continuă analogică este împărţită şi se reţine digital informaţia din loc în loc, le-am putea numi instantanee. Cu cât aceste „instantanee” sunt mai dese, cu atât calitatea sunetului digital este mai bună. Calitatea CD-ului este de 44100 instantanee/secundă, cu valori pe 16 biţi, fiecare instantaneu poate fi convertit într-una din cele 65536 de valori posibile, adică destul am putea spune. Teoretic există suficientă informaţie încât urechea să nu perceapă diferenţa. Pe discurile de vinil, analogice, există mult mai multă informaţie decât pe CD dar adepţii digitalului susţin că este inutilă pentru că oricum nu o putem auzi. Totuşi eu aş avea o mică rezervă în a afirma că a nu o auzi este similar cu a nu o percepe. Oricum, această dispută între digital şi analog poate continua la infinit. Cert este că de câteva zile ascult cu plăcere sunetul acela dulce al muzicii vechi de pe discuri de vinil şi parcă nu mă pot desprinde. În momentul ăsta nici nu vreau să aud de CD, mp3, Ipod, iTunes sau Winamp.

Publicat vineri, 14 septembrie 2007; Categorii: Pasiuni.
Scrie un comentariu, urmăriți răspunsurile prin RSS 2.0